Semn de carte (I)

Cineva-mi spunea ceva de genul : “Te-ai gândit vreodată să faci ceva în legătură cu faptul că eşti la fel ca alţii?”.I-am răspuns expeditiv,oarecum : “Relativ!”.Ei bine,nu.Nu cred că m-am gândit vreodată cu adevărat la asta.Poate doar aşa,în treacăt,dar imediat şi-au făcut loc grijile cotidiene,mai importante pe moment (sau nu?!) decât asta.Întrebarea a apărut la un moment dat într-o discuţie care avea ca subiect,mai mult sau mai puţin,faptul că oamenii (în context era vorba de suceveni cu precădere) sunt,în mare , la fel:  de la stil vestimentar,  la replici, la tot felul de chestii, la gusturi. Am uitat oarecum despre cum e să fim aşa cum ne place nouă, nu cum considerăm că-i “cool”.Se copie cam tot ce se poate.Încep să devin adepta unei teorii darwiniste inverse,cumva. Involuăm. Dar spre deosebire de primate, noi nu mai avem nici măcar tradiţii ,sau … prea puţine de sine stătătoare. Majoritatea împrumutate “din afară”. Nu mai respectăm nimic, noţiunea de “mamă” sau “dragoste” şi multe altele sunt cu totul denaturate. E deja clişeu să tot vezi / auzi “Luv,puiu!” şi toate derivatele,când persoanele în cauză se cunosc de câteva zile (asta în cazul fericit).Adică,în momentul în care chiar ajungi să simţi tot ceea ce teoretizezi ,chiar mai face diferenţa atunci când o zici?  Oare către ce duc toate astea? Oare către ce mergem noi? Unde sunt elementele care ne individualizează? De ce suntem la fel? Cu siguranţă nu ar schimba cu absolut nimic intervenţia unei singure persoane.Sau…poate trebuie doar să credem suficient de mult.