A fi sau a nu fi romantic

Am crezut ca sunt o romantica incurabila. Am crezut ca asta nu se pierde, desi am auzit o foarte buna prietena zicand ca ea a fost candva si ca acuma … ca un joc in care personajele principale au puteri supranaturale cu foc apa, baiatul de foc si fata de apa, si alte elemente esentiale ale Pamantului.

Nu mai ma simt romantica. Am ratacit undeva pe drum romantismul si simt asta ca o tradare fata de M. Fata de mine. Fata de dragoste. Fata de masa :) Pai dupa ce am jucat atata timp sportul asta credeam ca nu mai am cum sa il pierd. Ca atunci cand dupa ce joci biliard aproape 10 ani vrei sa joci biliard online 2015 fara sa ti se para ca o sa pierzi din dexteritate.

Acum imi citesc propriile scrisorele de amor, unele poezioare  si gandesc ca neromanticii: e prea dulce, e prea mult, e exagerat, e cu inflorituri, e cumva artificial …

Nu l-am pierdut de tot, don’t worry, dar esentialul cred ca e dus. E rau? E bine? Cum e?

Daca-l gaseste cineva sa mi-l dea inapoi, dar sa serveasca o portie mare.  E de calitate si face bine la sufletel. Chiar daca …

Noi sa fim sanatosi si sa ne iubim mereu, romantic sau nu :)

Intrebare de 100 de puncte

vacanta undeva. vacanta de la viata de vacanta, ar zice unii. vise de vara. inghetata si balaceala. gradinita sa selectam. sa iau o pauza de la ganduri vis-a vis de adoptie.  deocamdata. sa vina parintii in toamna. sa mergem cu totii la niagara sau si mai bine intr-o excursioara pe indelete pana acolo si inapoi. iesiri cu fetele. disciplinat pruncu drag si tinut in curu gol sa scapam de scutece. blue valentine & alte filme bune.

daaaar intrebarea principala (pe care o evit cu spor) este:  eu ce ma fac cand ma fac mare?
am azi maine 36 ani si eu inca n-am o viata profesionala. n-am avut niciodata aici. numa niste jobulete si voluntariat la greu. am crezut ca e simplu. am crezut ca mereu o sa vreau sa fiu cu copilasii. amu nu stiu de mai vreau, nu stiu daca mai sunt buna la asta. stiu numa ca nu as putea lucra ca un robotel si stiu ca as vrea sa interactionez cu oamenii. la ce sunt buna? la ce ma pricep? la ce ma pricep cel mai bine…. oare?

nu exista un fel de mos craciun care iti aduce un job perfect potrivit si pentru care nu trebuie sa te prezinti la interviu? promit sa invat o poezie foarte lunga si sa aduc un platou cu prajiturele pentru mos …
haz de necaz.  Si totusi … eu ce ma fac cand ma fac mare?

Verde Crud. Viață.

Prea multe excese într-o seară nu fac nimic rău. O spun din proprie experiență.

Ieri  a fost o seară super ofertă. Lume multă. Excese multe. Dar am aflat un lucru important ieri. Că știu să mă opresc atunci când trebuie. Și încă ceva. Că duc destul de mult. Și asta n-o știam. Și mă bucur pentru asta. E un pas înainte.
M-am simțit bine. Cu toate că nu a fost perfect – căci perfecțiunea nu există. Dar ce contează?
Am ajuns acasa și abia atunci am simțit cum îmi vâjâie picioarele și țiuie urechile în linișten si parca simteam nevoia unui echipament de protectie de la ted.
Și mă bucur că am făcut lucrurile specifice gemenilor Luci[fer] – Chivi – știe. Și mă bucur. Dar nu m-am gândit o clipă la asta.
În fiecare zi încep să mă cunosc din ce în ce mai mult.
Ador viața mea.
Sunt narcisistă și-mi place.
Am tot ce vreau și ce-mi doresc.
Iubesc.
Eman fericire.
Nu regret o clipă nimic. Nici nu trebuie. Nici nu e frumos.
Am făcut tot ce mi-am dorit și tot ce am simțit că mi-e caracteristic atunci când mă simt bine.
Și acum gândesc. Filosofez. Scriu. Citesc. Lucruri normale pe care le fac în fiece zi. Lucrurile simple cari mă fac să mă simt bine.
Sunt din nou acum a’ cuminte.
A’ rea o să mai fiu… nu’ș când. Dar o să fiu cu siguranță.

O Păpădie Cu Codiță Făcută Din Degețele

viață. plăcere. aer. lumină.
astăzi am avut o zi frumoasă. am putut face ceva ce îmi place. și m-am simțit bine că am avut o bună companie. poza asta cred ca este – dă best. iți dai seama că acum a vorbit narcisista din mine. glumesc. mie una îmi place.
da. și acum nu pot face altceva decât să aștept.
și acum aștept. dacă mi-a făcut plăcere să aștept, așa voi proceda.

până data viitoare, gândiți filosofic și…
atât. e de ajuns.

Dulce viitor…

Păi, dacă e să fiu exclusivistă şi să mă refer strict la cei de clasa a 12-a care doresc ceva pe mai încolo, anul ăsta înseamnă BAC, admitere, şi na… banchet. Dar de ce? De ce atât stres? Ba la sfârşitul clasei a 8-a (am aflat că stă altfel treaba acum cu admiterea la liceu), ba la sfârşitul claseia 12-a. Şi-uite-aşa trasformăm anii terminali, care ar trebui să “ruleze” în ani de “toceală” şi de stres. Sau mă rog, asta se întâmplă oamenilor normali (nu, nu eu, am zis oameni normali). Până la urmă, greu de crezut că munţi de materie pot fi învăţaţi într-un an, cu 7 şedinţe de meditaţie pe săptămână. Şi ploaia de avertismente gen “Vedeţi c-aveţi BAC-ul anul acesta!” vin din partea profesorilor, mai mult decât din partea părinţilor, de parcă noi n-am ştii. În fine, personal mă macină încă alegerea unei facultăţi, şi nu asta e de fapt lucrul cel mai greu, ci admiterea. Cred că cel mai frecvent vizitat site în ultimele zile de mine, e LISTA FACULTĂŢILOR.

Îl recomand tuturor celor care încă nu ştiu ce facultăţi sunt în România. Acestea sunt categorisite pe oraşe, apar atât cele acreditate, cât şi cele ne-acreditate,de stat sau particulare. De curiozitate, voi încotro vă îndreptaţi?

PS: Dupa examene o sa ma relaxez total si o sa am grija sa ma rasfat cat pot de mult. M-am hotarat ca impreuna cu mama sa mergem la epilare definitiva :D

Semn de carte (I)

Cineva-mi spunea ceva de genul : “Te-ai gândit vreodată să faci ceva în legătură cu faptul că eşti la fel ca alţii?”.I-am răspuns expeditiv,oarecum : “Relativ!”.Ei bine,nu.Nu cred că m-am gândit vreodată cu adevărat la asta.Poate doar aşa,în treacăt,dar imediat şi-au făcut loc grijile cotidiene,mai importante pe moment (sau nu?!) decât asta.Întrebarea a apărut la un moment dat într-o discuţie care avea ca subiect,mai mult sau mai puţin,faptul că oamenii (în context era vorba de suceveni cu precădere) sunt,în mare , la fel:  de la stil vestimentar,  la replici, la tot felul de chestii, la gusturi. Am uitat oarecum despre cum e să fim aşa cum ne place nouă, nu cum considerăm că-i “cool”.Se copie cam tot ce se poate.Încep să devin adepta unei teorii darwiniste inverse,cumva. Involuăm. Dar spre deosebire de primate, noi nu mai avem nici măcar tradiţii ,sau … prea puţine de sine stătătoare. Majoritatea împrumutate “din afară”. Nu mai respectăm nimic, noţiunea de “mamă” sau “dragoste” şi multe altele sunt cu totul denaturate. E deja clişeu să tot vezi / auzi “Luv,puiu!” şi toate derivatele,când persoanele în cauză se cunosc de câteva zile (asta în cazul fericit).Adică,în momentul în care chiar ajungi să simţi tot ceea ce teoretizezi ,chiar mai face diferenţa atunci când o zici?  Oare către ce duc toate astea? Oare către ce mergem noi? Unde sunt elementele care ne individualizează? De ce suntem la fel? Cu siguranţă nu ar schimba cu absolut nimic intervenţia unei singure persoane.Sau…poate trebuie doar să credem suficient de mult.